|
|
mersii
Capitolul III
Weekend-ul a fost de-a dreptul idiot. Stefan se distra cu „iepuraşii lui” şi evita să mă bage în seamă. Se dusese să-şi viziteze, chipurile, o veche prietenă. Probabil, la cum îl cunosc, e şi îndrăgostit de ea. Pfff! Vorbii ciob de oală spartă. Ca să treacă timpul am citit nişte idioţenii de cărţi, iar cu cât creştea numărul de pagini citite, realizam că nu prea pricepeam nimic din ele, fiindcă gândurile îmi zburau... mhm, în altă parte!
Când în sfârşit am avut dirigenţia am întocmit o situaţie idioată, cu ideea de a mă distrage. Dar mda, ea era acolo, fiind mai frumoasă ca deobicei. Ora s-a scurs pe nesimţite, apoi am rămas iar singuri. Doar noi doi.
„Arăţi diferit” i-am spus eu –stupidă replică- chinuindu-mă să n-o privesc.
„În sensul bun al cuvântului?” Dumnezeule! Avea o voce de privighetoare şi mă simţeam de parcă îmi cânta o sirena cel mai îmbietor cântec pe care îl ştiu.
„Bineînţeles...” M-am uitat în sfârşit la ea, zâmbindu-i tont. Un amalgam de sentimente se încolăcea înăuntrul meu.
„De ce nu te duci în pauză?” am mai întrebat, deşi în sinea mea cerşeam după prezenţa ei.
„Nu îmi place aglomeraţia de pe coridoare. Nici fumul din băi, din curtea şcolii şi a majoritatea locurilor din împrejurimi.” Mi-am auzit eu răspunsul, având ochii pironiţi în gol. Când am întors capul am văzut-o plângând. Mi s-a rupt sufletul în două... încet, sfâşietor şi zgomotos. M-am dus panicat lângă ea.
„Katherine ? Eşti în regula? Ce s-a întâmplat?”
„Mă doare.... sufletul” abia a reuşit ea să spună, plâgând în continuare, faţa ei delicată fiind lipită de pieptul meu. M-a cuprins un jind de nedescris. Nici nu pot spune cât de mult voiam să o protejez, să îi alin suferinţa, să preiau eu durerea ei, căci eram mai puternic decât ea. Mi-am lipit palma de obrazul ei, fiind totuşi conştient de diferenţa dintre noi (la temperatură mă refer), după ce am oftat.
„Ce te frământă?”
„Nu-ţi pot spune...te-aş... speria probabil cu tâmpeniile mele.”
Şi-a lipit buzele moi de obrazul meu. Nici nu ştiu dacă am îngheţat sau dacă pur şi simplu m-am topit la atingerea ei ameţitoare. Nu am mai rezistat! Nu mai puteam! O voiam doar pentru mine. Am prins-o de braţe şi am sărutat-o, gustându-i aroma dulce, îmbătătoare, ca un fruct zemos ce voiam să-l sorb.
„Mă înnebuneşti!” am reuşit să murmur, după ce m-a depărtat foarte puţin de ea. Mi-am abţinut un geamăt. „Totuşi, care era problema?”
„Cum adica care era problema? ASTA e problema !!” a urlat ea indignată la mine, ridicându-şi mâinile în aer. „Eu te iubesc ca o proastă şi tuuu...”
„Atunci putem să ne iubim împreună.”
„CE AI SPUS?”
„Am spus ca... am I too old for you?” am muşcat-o de lob, atingându-i pielea fină cu limbă. Trebuie să recunosc : sunt masochist.
„Or am I too young ?! E un joc sau ceva? Nu ma amuz”
„Nu...” m-am aşezat pe scaun, cu faţa în palme.
„Iartă-mă, nu trebuia să te sărut.”
„Îmi pare rău. Nu trebuia să-ţi răspund....”
„Oh, Damon. De ce nu puteai să fii cu 5 ani mai tânăr??” s-a aşezat şi ea lângă mine, sughiţând cu amărăciune. Am mângâiat-o pe antebraţ.
„Aşa a vrut Dumnezeu, hmm? Ştii, dacă ne-ar prinde vreun cadru didactic în postura asta probabil aş fi dat afara!”
„Nu m-ar deranja prea mult...”
„E bine de ştiut, atunci....”
„Arghhhhh ! Mă scoţi din sărite eşti aşa de enervant, de ... perfect!” a strigat nervoasă lovind banca cu pumnii. „Mbine, poate că nu trebuia să zic asta.”
Am pus-o la mine în poală, am mângâiat-o, i-am sărutat părul, în treacăt şi buzele după care tânjeam. Pentru mine totul era bine, nu aveam niciun motiv serios de stres. Ea se liniştii şi îşi lăsă capul pe pieptul meu, fără să mă oprească din activitatea mea de a-i împleti părul. Chiar aveam dreptate! Ea era drogul meu... aveam nevoie zilnic de o doză. Dacă nu o vedeam, intram în sevraj.
in capitolele urmatoare continua actiunea. pana acum a fost aceeasi nu mai ca povestita de Damon ;]]
_______________________________________
|
|
)), 
