Hana-chan
Moderator
 Inregistrat: acum 15 ani
Postari: 1196
|
|
Well, un fic nou, la care sunt cam nehotarata. Eu nu-l consider foarte reusit, si nu stiu daca sa mai scriu si episodul 2 insa sunt sucrioasa ce parere aveti ^^
Intunericul Luminii ~ Ep.1 Adevar+ Mister = El
Cuvintele lui Robert, tatal meu, pareau de neinteles pentru mine. Probabil socul cauzat de acestea era de vina. Incercam in zadar sa-mi misc buzele. Cuvintele nu vroiau sa apara. Simteam ca ma sufoc, accelerandu-mi instantaneu respiratia. Sara, mama mea, imi pune ingrijorata mana pe frunte, vazandu-mi bretonul umezindu-se datorita stropilor de sudoare ce curgeau, chiar daca tot corpul imi tremura, devenind treptat rece.
- Anna... sopteste mama, cu privirea in pamant. Stiu ca iti este greu si probabil ne invinovatesti pentru ca nu ti-am spus... Dar...
Deja stresul si nervii si-au spus cuvantul, facandu-ma sa ma ridic de pe scaun si sa lovesc suprafata mesei.
- Va bateti joc de mine? Intrab, marind tonul. Ce, in numele lui Dumnezeu, vrea sa insemne asta?! Nu vreau sa mai aud nimic! Parasesc incaperea, ignorand glasurile parintilor ce ma chemau inapoi. Singura destinatie unde am reusit sa ajung a fost camera mea. Inchid usa, ferestrele, si imi las corpul sa cada greoi in pat. Cum s-a ajuns aici? Suspin, strangand un ursulet de plus la piept.
Flashback
Vineri dupa-amiza. Dintr-o miscare, pun in functiune soneria, facandu-mi anuntata venirea de la scoala. Ca de obicei, Sara imi deschide usa, sarutandu-ma pe frunte. Desii incerca sa-l faca pe cat posibil natural, zambetul ei fals ce ascundea ingrijorare si nesiguranta, imi dadu o senzatie neplacuta. Probabil deveneam paranoica dar, puteam paria ca ceva rau avea sa se intample.
Presimtirea a fost sprijinita de seriozitatea tatalui meu ce statea pe unul din cele patru scaune ale mesei amplasate in mijlocul bucatariei. Acesta imi spuse sa iau loc, rugandu-ma sa pastrez secret tot ce urmeaza sa aud. O astepta pe mama sa se aseze langa el, apoi ma privi fix in ochi, facandu-ma sa tresar.
- Anna... Poate ti se va parea brust... ezita Robert, uitandu-se fix in ochii mei. Draga mea, eu nu apartin acestei planete.
- Po-... Poftim? Intreb nedumerita, luind-o ca pe o gluma. Daca este un joc de genul ,, Sunt un extraterestru” , nu tine. Incep sa rad, oprindu-ma imediat vazand ca nimeni nu-mi urmeaza starea. Chiar este... adevarat? Sopteam uimita, anuland orice miscare.
- Da, raspunse hotarat, inchizand ochii. In urma cu optesprezece ani, am hotarat sa parasesc Mysteriosa, o lume izolata de pamant, plina cu fiinte inzestrate cu puteri. Am reusit sa trec de bariera Mysteriosa->Pamant, atingandu-mi scopul. Eram atat de uimit, incat nu am observat ca in spatele meu, o fata m-a vazut iesind din lumina portalului. Acea fata a fost mama ta, care datorita sperieturii, a calcat pe o ramura si s-a impiedicat, atragandu-mi atentia asupra ei. Am rugat-o sa pastreze tacerea, si daca avea posibilitate sa-mi ofere un loc unde sa stau. Dupa asta ne-am indragostit unul de celalalt, ne-am casatorit si asa ai aparut tu. Mi-am gasit o slujba si m-am adaptat cerintelor Terrei. Insa problema care ma nelinisteste, si care m-a facut sa-ti povestesc toate astea, este aceea ca... s-ar putea sa fi si tu pe jumatate, sau poate pe deplin fiinta a Mysteriosei.
End Flashback
Era liniste. Ce pacat ca nu o puteam pastra intacta, invadand-o cu suspine provenite din plansul meu amar. Nu puteam sa accept posibilitatea ca eu sa fiu un monstru. Era pur si simplu incredibil. Asemenea unui cosmar ce te chinuie, sfasiind fiecare particica din tine. Insa si cosmarurile sunt mai bune, pentru ca macar in timpul unuia astepti pana te vei trezi, de multe ori devenind ca prin minune eroul in ele. Aici, din pacate, nu traiesc un vis, ci purul adevar.
- De ce eu?! Singura intrebare ce-mi trecea prin minte, parandu-mi-se adegvata situatiei. Este nedrept!
- Taci! Aud un sunet provenit... de nicaieri. Analizez rapid, speriata, camera, incercand sa gasesc sursa. Vroiam din tot adinsul sa cred ca inca... nu inebunisem. Voi oamenii sunteti atat de galagiosi. Continua cu superioritate. Dintr-o data, apare un imens oval negru, in mijlocul incaperii.
- Cine... esti? Probabil erau cele mai normale cuvinte pe care i le puteam adresa.
Ovalul incepe sa straluceasca, fortandu-ma sa inchid ochii. Detinea o energie puternica, ce ma facu sa cad din pat pe partea opusa lui. In urmatoarea secunda, stralucirea disparu, fiind inlocuita cu... o persoana?!
- Sunt Christopher Armonte. Se prezenta, privindu-ma cu un zambet misterios pe fata. Frumusetea lui ma facu sa-l privesc pret de cateva minute, admirandu-l din cap pana in picioare. Deci asa arata o casa pamanteana, huh? Incepu sa-mi analizeze spatiul personal, cercetand si figurand totul, captand fiecare imagine in ochii lui intunecati, negri precum carbunii. Pielea ii era alba, tenul aparent palid, corpul acoperit cu straie neobisnuite, provenind parca din evul mediu. O camasa alba, voluinoasa, pantaloni strtamti bej, cizme maro inchis inalte pana in zona genunchilor, si un fel de palton negru ce ,,cadea” la glezne.
- Ce... esti tu? Ma ridic de pe jos, apropiindu-ma nesigura de el.
- Locuitor al Mysteriosei, raspunse linistit, sigur si oarecum ingafat.
Ma opresc. Deci pana la urma povestea era adevarata, fiindu-mi confirmata de aceasta creatura. O dorinta nebuna pune stapanire pe mine, facandu-ma sa-i ating incet obrazul, apoi cu miscari lente parul.
In lumina apusului de soare, auriul suvitelor se transporma in roscat aprins, facandu-l mai enigmatic. Pe spate, lungimea pletelor era putin mai jos de ceafa, bretonul revarsandu-se pe ochi. Desi imbracat straniu, coafura parea foarte la moda si rebela.
- Esti un inger? Ma las purtata de un val necontrolat, uitand pentru o secunda de tot ce ne inconjura.
- Mai degraba un demon. Puteam sa jur ca eram hipnotizata, pentru ca ma apropiam din ce in ce mai mult de el, si buzele lui.
- Ce se intample daca un om si o creatura se saruta? Mai erau cativa centimetri ce se transformau parca in milimetri scurti.
- Vrei sa descoperim? Inchid ochii, tinandu-mi respiratia. In interiorul meu strigam in disperare STOP, insa trupul era de alta parere. Inca un centimetru si...
- Nu! Il imping, trezindu-ma parca dintr-o fantezie. Incercam sa-mi racesc obrajii cu palmele, acunzand in acelasi timp roseata vizibila. Imi era frica sa-l privesc, nestiind reactia lui. Probabil eram putin nebuna, crezand ca in felul asta va disparea.
Acesta facu un pas spre mine, facandu-ma involuntar sa tresar. Fiecare inaintare a lui, insemna o retragere din partea mea. Cum toate lucrurile au o limita, spatele meu atinse peretele, dandu-mi de inteles ca acum trebuia doar sa astept si sa vad ce se va intampla cu mine.
Ajunse fata in fata cu mine, ridicandu-mi lin capul ce-l tineam aplecat. Cand ma atinse, fiecare particica din mine s-a inmuiat. Eram atat de jenata stiind ca tenul meu alb scotea atat de mult in evidenta emotiile puternice. Acesta mormaii, parand ganditor.
- Poate chiar esti... sopti multumit, afisand un zambet strident. Ce sti... despre Mysteriosa si noi?
- Doar ca este o lume paralela, vorbeam incet. Blondul ma intimida, facandu-ma sa ma simt ca un melc ce-si doreste sa se retraga in cochilia lui. Cat despre voi... ma opresc, speriindu-ma in momentul in care fata lui venea spre a mea rapid – sau cel putin asa imi imaginam eu atunci - . S-Si voi sunteti in-inzestrati cu pu-pu-puteri! Tip, accelerand cuvintele, incurcandu-ma si balbaindu-ma.
Cristopher isi pune mana inaintea fetei mele, spunandu-mi sa raman calma. O lumina purpurie ii iesea parca din palma, facandu-mi corpul arda pe interior. Picioarele imi cedara, cazand pe covorasul moale din camera mea. Incetul cu incetul imi pierdeam cunostinta, insa durerea o simteam, fiind persistenta si din ce in ce mai mare.
Cand in sfarsit stralucirea se stinse, eram mult prea epuizata sa ma ridic. Cu un ultim efort il privesc ochii ca doua margele negre.
- Acum esti una de-a nostra. Cu aceste cuvinte am ramas in minte, nestiind daca au fost rostite de el sau pur si simplu le-am visat....
_______________________________________
I still believe this ordinary life can make it through...
Cause nothing else has ever felt so true.
Let the music take control!
That sound is beautiful
And I'll never let it go (never let it go)
No i'll never let it go
Let the music take control!
That sound is beautiful
And I'll never let it go (never let it go)
No i'll never let it go
Cause when all is said and done this song will carry on when we are all dead and gone
Cause this ordinary note is everything we know and we should never let it go..
|
|
nebuna ce mai ast next pls, poate vei mai scrie oricum e reusit mici greseli, e topti le avem dalen pisici
bv!